S5 Emusica - шаблон joomla Авто
Editorial

South by So What 010

Cum e posibil ca una din cele mai promitatoare nume ale scenei contemporane metal sa traiasca cu covrigi si lapte dupa ce jumatate de an canta in fiecare seara la cateva sute de oameni, in anumite cazuri chiar mii?

Se numeste realitate, jumatate cauzata de modul in care aceasta industrie functioneaza, jumatate cauzata de ce este probabil o lipsa de interes a trupei in ce priveste domeniul afacerilor. Pentru ca, din pacate, in ultimii ani nu mai merge schema cu 'eu sunt muzician, alte detalii nu ma intereseaza'. Defapt, treaba asta nu mai merge din momentul in care eu, omul simplu, iti pot downloada discografia in 2 minute. Asta este insa o supozitie, e foarte posibil ca la fel ca oricare alta trupa, Thy Art Is Murder sa fie prinsa intr-un cerc vicios denumit in mod foarte simplist, industrie.

 

Asadar, Thy Art Is Murder este cel mai nou nume lovit de realitatea industrei muzicale, situatie ce il determina pe solistul CJ McMahon sa-si bage picioarele-n ea de muzica si sa-si vada linistit de viata, alaturi de sotie pentru ca la 32 de ani nu e niciun vis sa traiesti cu 2500 de dolari pe an, chit ca mananci si bei jumatate de an pe barba organizatorilor.

Conform declaratiei lui CJ, Thy Art Is Murder a castigat in ultimii 6-7 ani aproximativ 16-18.000 de dolari ca profit al trupei. Retineti! Asta inseamna un echivalent de 2500 de dolari de om.

Cum ajungi intr-o astfel de situatie? Pai, sa facem o scurta recapitulare a acestei trupe: Aparut in 2006, Thy Art Is Murder este un grup australian ce a debutat discografic abia in 2010, nu inainte de a lansa un EP, Infinite Death, disc ce a ajuns pe locul 10 in clasamentul AIR. Iar albumul Hate a debutat pe locul 35 in topul national ARIA, Thy Art Is Murder fiind prima trupa de metal extrem ce a ajuns in Top 40. In Romania, acesta ar fi echivalentul unei trupe precum Cap de Craniu sa fie difuzata live in studio dimineata la Radio Zu si cu un single in Top 20. Cam acelasi lucru s-a intamplat si in America si Canada, unde trupa (nu Cap de Craniu) a obitnut locuri fruntase in clasamentele specializate, fapt ce le-a permis sa plece in turneu cu Slayer, Cattle Decapitation, Fear Factory si de circa 1 an in turneu aproape permanent impreuna cu Parkway Drive. Asadar, trupe mari, public garantat, in mod normal si venit. La fel, trebuie mentionat ca ultimele doua albume au fost distribuite de Nuclear Blast.

Intrebarea e, unde naiba se duc banii castigati? Raspunsul, din pacate, a devenit unul comun: Peste tot dar nu in buzunarul trupei. Daca e sa luam costurile progresive, incepand de la primul material discografic, un album este asemenea oricarei alte investitii. Cum trupa nu isi permite sa bage bani in tot ce inseamna inregistrare, mix, master, productie - pentru ca, nu-i asa, trupa e ocupata sa cante aproximativ 200 de zile pe an si astfel nu isi permite sa aiba un job uman - apare un nou membru al trupei, in cele mai multe cazuri el se numeste 'casa de discuri'. Si la fel ca orice alt investitor, casa de discuri trebuie sa isi scoata atat investitia cat si ceva in plus pentru efort. In Europa spre exemplu, sunt cazuri in care trupe ce acum canta pe la 7 seara seara la Wacken au fost ani la rand 'angajatul' casei de discuri, trupa ce a fost nevoita sa concerteze doi ani de zile pentru a da inapoi investitia. Asta se intampla cand poti downloada discografia in 2 minute. De mentionat ca trupei oricum nu ii revine mare lucru din achizitionarea unui CD. Cunosc muzicieni care nici macar nu au primit de la casa de discuri albumul pe care l-au inregistrat.

Din start ai acest hop de trecut. E posibil sa nu-ti fi incheiat socotelile odata ce lansezi al doilea album, asa ca povestea se repeta si usor, usor intri intr-un cerc vicios, atat de uzual industrei muzicale. Acum ca ai un album ce se bucura de succes, ai plecat in turneu cu trupe bine cotate pe piata internationala, e timpul sa ai un plan de bataie pentru a profita cat mai mult de roadele muncii, bineinteles, nemonetizate. Iar pentru asta ai nevoie de un management, un avocat, un PR si un contabil. Toate acestea costa. Si casa de discuri costa. Apoi urmeaza toate cheltuielile legate de un turneu: Agent de booking, tour manager, sunetist, luminist, tehnic, transport, etc. Agentul de booking mananca cei mai multi bani in acest caz, iar comisionul acestuia ajunge sa fie chiar si un sfert din suma pe care organizatorul o plateste pentru un concert. In unele cazuri acesti bani nici macar nu se justifica, iar acesta este un cu totul alt subiect.

Singura perioada cu adevarat profitabila pentru formatii este sezonul iunie-august, insemnand festivalul, locul unde agentii isi permit sa multiplice chiar si de 4 ori fee-ul unei formatii, un fel de situatie win-win si pentru agent si pentru formatie. Ulterior intra si costurile de merchandise, comisioane, productie, profit. Un eveniment open air e o reala mina de aur din acest punct de vedere. O alta sursa de venit, de aceasta data sigura, este echivalentul a ce la noi inseamna UCMR/ORDA, insa castigul depinde de la caz la caz.

Iar odata cu toate aceste costuri adunate, ajungi in situatia in care esti nevoit ca jumatate de an sa canti...nu in conditiile pe care le vrei tu ci in conditiile pe care le vor ei. E unul din motivele pentru care un turneu devine din ce in ce mai scump, iar in unele conditii el devine inexistent, tocmai din dorinta unei formatii de a nu ajunge intr-o astfel de situatie. Asta pana la urma depinde de obiectivul fiecaruia. Sa nu fie de mirare ca un turneu european a ajuns sa insemne defapt un turneu in Germania + cateva date prin tari invecinate. Pentru ca acolo sunt banii. Iar fiecare trebuie sa isi recupereze investitia.

Industria muzicala nu se face neaparat din pasiune. Nu. Este o industrie ce functioneaza pe acelasi principiu si anume cel monetar. Muzica in sine este un produs ce trebuie vandut. Ce are loc in spatele scenei, acolo in birouri, acolo vom gasi realitatea. Ce vedem noi pe scena si in fata ei este o reminescenta a motivului pentru care ei sunt pe scena, iar noi continuam sa mergem la concert. Fie ea reminescenta, este motivul absolut pentru care aceasta industrie exista si totodata elementul suprem ce va dainui odata ce birourile vor fi de domeniul trecutului, la fel si comisioanele, la fel si birocratia: Pasiunea pentru muzica.

Ca o formatie ca Thy Art Is Murder a ajuns sa cante seara de seara in fata a sute sau mii de oameni nu inseamna ca a invins. Nu. Inseamna ca a trecut in urmatoarea etapa in care a facut un pariu cu ei insisi, in care isi vor testa toate aspectele umane si inumane. Iar faptul ca CJ McMahon a decis sa spuna 'stop joc' este un gest cat se poate de onorabil, facut din sinceritate, inca un muzician invins de o reala povara pe care multi nu o constientizeaza. Iata, s-a intamplat cu o formatie ce se poate mandri cu 400.000 de 'fani' pe pagina de Facebook.

Comparabil cu ce se intampla in Romania, ai putea spune ca e exact scenariul in care sunetistul ajunge sa incaseze mai multi bani decat cel aflat pe scena. Nu pentru ca muzicianul nu ii merita. Dimpotriva. Aia sunt banii, sunetistul si-a facut treaba si trebuie platit. Punct. Dar modul in care aceasta industrie functioneaza, chiar si la nivelul underground, arata un lucru foarte, foarte clar: Cand vine vorba de castig, fie el de orice fel, muzicianul e mereu pe ultimul loc. Involuntar sau nu, in fata lui au aparut cei care au de castigat primii. Pentru ca asa a fost creat sistemul si asa va functiona.

Nu pot sa nu imi aduc aminte de o formatie care a decis sa activeze in mod independent si la acest capitol. Saturati pana peste cap de scena locala si cumva impotriva acestui sistem ciudat al industriei, Horse The Band au decis sa-si autofinanteze si organizeze un turneu mondial de 45 de tari desfasurat pe parcursul a 90 de zile. In final, au iesit cu un minus financiar destul de suportabil. Turneul in sine a iesit excelent, iar calatoria a fost imortalizata intr-un documentar fenomen de peste 8 ore, o adevarata calatorie in psihicul uman. Partea proasta e ca Horse The Band cu atat au ramas, caci nu mare lucru s-a mai intamplat cu formatia din acel moment. Asta din nou spune multe. Iar unele lucruri nu pot fi evitate. Pentru ca, vrem nu vrem, suntem intr-un sistem. Si despre sistem am vorbit cu Andy Farrow, sef Northern Music si agent de booking, iar despre toate aceste lucruri ne-a povestit tot intr-un material video ce il puteti urmari mai jos. 

 

 

 

 

 



REF 2014: Making of


REF 2014: Meet and greet


REF 2014: Ziua 1


REF 2014: Ziua 2


REF 2014: Ziua 3


REF 2014: Ziua 4


REF 2014: Public


Riff concert la Deva