S5 Emusica - шаблон joomla Авто
Live Report

The Noise

M-am convins sîmbătă seară, punk-ul e mort de vreo 25 de ani și nici o doftorie din lume nu-l mai face bine.

Articol semnat de Mihai Ursu

Cu alte cuvinte, am fost în Question Mark la concertul a două trupe care încă practică stilul ăsta numit între prieteni și "fundătură artistică fără scăpare" și, sincer, mai bine i-aș fi dat banii unui om de pe stradă să-și ia o ascuțitoare pentru carioca.

În fine, am intrat și loc de întors n-a mai fost. Prima trupă, cea româno-irlandeză, a demonstrat că poți învîrti un bridge în 10 feluri ca să sune a riff-uri și din el să scoți 30 de piese a cîte 18 secunde - respect că le mai țineau minte, eu cunosc oameni care se încurcă la zilele de naștere ale propriilor copii.

Mă rog, au sunat cu oleacă de vînă, grație și influențelor majore de la Sex Pistols, asumate fățiș, de care oricum nici nu mai are rost să te sfiești în etapa comatoasă în care se află stilul punk. Vocalul a fost liniar, adică perfect pentru piesele alea imposibil de reținut și de reprodus - mă crucesc încă o dată cum de le-au învățat toți oamenii ăia care păreau că se cunosc de ceva timp. Dintre toți, cred eu că tobarul lor merită să treacă clasa, pentru că a bătut ca un maniac doar într-o tobă mare, un cazan, un premier, un fuzz și două cinele.

Pe tipul ăsta l-aș lua la o cîntare cu mine, măcar să mă laud că-l cunosc. Ăilalți, grecii, au fost de fapt un cuplu de oameni-orchestră: un chitarist și un tobar, ambii cu jumătate de normă și vocaliști. Tobarul ba semăna la glas cu dementul de la Green Day, ba o dădea în Morisson - culmea este că îi ieșeau ambele, ar putea să facă o carieră doar din asta. Iar toba a fost corectă, doar că eram mereu atent la modul în care își schimbă rolurile între ei băieții ăia, în loc să fiu atent la melodie. Chitaristul, săracul, se vedea că are și el o grămadă de răspunderi pe cap, trăgea din răsputeri la un Ibanez model mai retro (parcă) pus pe atîta distorsiune că la un moment dat mi s-a părut că mai e un tip în trupă care cîntă la microfonie.

Oricum, nu am sesizat vreo gherlă de chitarist pe durata șederii mele în public, ceea ce e totuși de apreciat. Doar că de la a treia piesă am avut aceeași senzație de Ziua Cîrtiței pusă pe repeat, cu variațiuni pe temă fixă de melodramă tip Doors și sictir gen Green Day, în doi oameni cu polifonie care amintea cînd de doi dascăli beți după o înmormîntare, cînd de jumătatea goală a formației Queen. No, dar măcar am golit vreo patru beri și m-am holbat la punkistele din public, care-s mai simpatice și mai accesibile decît toate blackerițele pe care le-am cunoscut, puse la un loc. Am interceptat trei zîmbete spontane de la femei pe care le-aș scoate la o cafea.

Probabil că zînele astea drăguțe sînt ultima speranță de viață a curentului punk - dacă n-ar fi ele pe la concerte, probabil că punkerii n-ar mai avea motive să dea pe acolo și s-ar reorienta către alte stiluri, cu măcar o frîntură de creativitate la mijloc.
Adică nu neapărat black metal, dar ceva care să aibă un pic de noimă...



REF 2014: Making of


REF 2014: Meet and greet


REF 2014: Ziua 1


REF 2014: Ziua 2


REF 2014: Ziua 3


REF 2014: Ziua 4


REF 2014: Public


Riff concert la Deva